Tu esti TOT...

Tu.. eu.. noi. Noi amandoi stapanim secunda si oprim timpul, te iubesc si ma iubesti iar astfel lumea noastra nu poate parea mai perfecta de atat. Ma ti de mana, ma saruti iar langa tine fiecare dimineata a mea e o noua primavara. Zambesc si da, sunt fericita, fiindca esti al meu si sunt a ta, fiindca ne iubim si nimeni nu poate pune asta la indoiala.
E sambata, e dimineata, ma saruti usor pe frunte incercand sa ma faci sa ies din vis, sa ma faci sa incep o noua zi cu tine si langa tine. Deschid ochii si te zaresc, iti vad ochii care ma privesc ca intr-o poveste si-n albastrul carora ma pierd fermecata ca de albastrul curat al marii, ma uit la tine, te-ating usor pe obraz si te sarut. Era prima noastra sambata impreuna, o zi de martie pe care nu o s-o uit prea usor. M-ai asteptat cu micul-de-jun pe masa si mi-ai spus sa ma grabesc caci astazi va fi o zi speciala. Te-am ascultat cum o fac de fiecare data si nu am regretat ca am facut-o. Ne-am pierdut prin verdele padurii, am fost doar eu si tu, prima noastra zi de primavara. Primul nostru sarut deasupra unor fire de iarba abia rasarite si sub cerul albastru si senin al unei zile splendide de martie. Si ziua s-a incheiat asa cum nici nu ma asteptam, langa tine, cu un film bun si o zi de neuitat care tocmai s-a sfarsit.
Si-atunci am realizat defapt ca tu esti pentru mine TOT!

Jurnalul unui gand

Poate o sa starnesc controverse cu postul asta, sau poate nu. In fond mi-e total indiferent de ceea ce va crede lumea dupa ce-l va citi. Poate sa ma aprecieze sau poate sa ma judece. E alegerea lor, fiecare e liber sa creada ce vrea.

Asadar, in ultimul timp s-au strans multe. Poate ca nu am mai postat din lipsa timpului sau a ideeilor. Dar am avut timp sa ma analizez pe mine, pe cei care se presupuneau sa-mi fie alaturi cand am mai mare nevoie. Si am ajuns la concluzia ca oamenii se schimba, e normal, dar unii sau poate aproape toti o fac prea des. Si nu, nu se schimba in bine. Hotarasc sa dea ceva sau pe cineva la o parte dintr-un simplu motiv, pe care de obicei nici macar nu il dezvaluie. Poate aici unii se simt acuzati sau poate doar curiosi. E posibil sa ma insel sau e posibil sa nu, e doar dreptul meu sa am o parere. Care ar fi ea? In ultimul timp m-am simtit tratata cu indiferenta, de foarte multe persoane pe care le simteam foarte aproape de mine. Pur si simplu simt ca majoritatea persoanelor de langa mine mi-au intors spatele asa, toti deodata, de comun acord fara ca macar eu sa stiu de ce. Si asta imi displace. Imi displace din doua motive: fiindca urasc indiferenta, care doare mai tare ca oricand pe lumea asta si oricat de puternica ar fi o persoana si pe ea o afecteaza catusi de putin, al doilea motiv: prefer sa mi se spuna totul verde-n fata, chiar daca adevarul e greu de suportat, vreau sa il stiu. Asa ca am ajuns la urmatoarea concluzie: Nimeni sau aproape nimeni, nu mai merita nimic!
Am zis si o s-o spun din nou, e posibil sa ma insel, orice om face greseli, daca am facut-o.. spuneti-mi dar vreau sa si stiu de ce. Iar daca postul asta va fi pentru cineva subiect de discutie, in fond n-o sa-mi pese, fiecare e liber sa aiba o parere a lui.